Primăvara se coboară lin peste poalele Carpaților, acolo unde drumurile Argeșului încep să unduiască în urcuș spre cer, spre stânci și păduri, spre liniștea cea adâncă a schiturilor de munte. Într-o margine de lume și de vreme, la începutul Transfăgărășanului, acolo unde piatra și brazii au fost dintotdeauna păzitori de taină ai neamului, se află un colț de rai: Schitul Sfântul Nifon și Sfânta Teodora de la Sihla, din Oieștii Argeșului.
Tăcerea acestui loc nu este lipsită de substantă, ci este o chemare. Un sunet nevăzut, ca o bătaie de inimă dintr-o altă lume, pulsează prin frunzișul crud, prin adierea care mișcă perdeaua subțire a cețurilor dimineții. E primăvară și totul reînvie cu o cumințenie de rugăciune. Mugurii crapă în tăcere, asemenea unor gânduri smerite ce se nasc în inima celor care și-au închinat viața lui Hristis, intrând în monahism. Florile de păpădie și toporașii vestesc o înviere care nu e doar a firii, ci și a sufletului.
Pietrele drumului duc, parcă de la sine, spre curtea schitului. Aici, sub umbra crucii și sub veghea pădurilor, timpul se oprește ca să se închine. Clopotul mic, agățat sub turla zveltă bate fue a chemare, fie a părere de rău sau a speranță. E glasul cerului care răzbate printre cetini și printre zilele grăbite ale lumii de jos.
Schitul poartă hramul a doi sfinți ai pustiei: Sfântul Nifon, patriarh și luminător al sudului balcanic, și Sfânta Teodora de la Sihla, floare a sihăstriei moldave. Dar iată-i, cu taina lor, înrădăcinați în pământul Argeșului, la marginea drumului domnesc ce duce spre cetatea voievodală de la Curtea de Argeș. Cine calcă pe aceste poteci cu inimă curată nu vine doar ca pelerin, ci și ca fiu rătăcitor, care se întoarce acasă.
Primăvara aduce și duhul unei renașteri lăuntrice. În post și rugăciune, viețuitorii și închinătorii acestui schit nu privesc doar cerul, ci caută și înăuntrul inimii, pipăind urmele lui Dumnezeu acolo unde omul uită adesea să privească: în tăcerea sufletului. Duhovnicia nu e doar sfat și mărturisire. Este răbdare, priveghere, lacrimă nevăzută. Aici, în liniștea schitului, păcatele nu se strigă; ele se topesc, asemenea zăpezilor din crestele munților, sub razele iertării.
Cei care ajung aici, puțini, de altfel, vin adesea obosiți, purtând poveri nevăzute, doruri nemărturisite. Dar intrarea în bisericuța sculptată în cărămidă asemenea unui chivot gingaș este tot una cu pătrunderea în altă lume: icoanele răspund cu blândețe privirilor căutătoare, candelele luminează nu numai obiectele; luminează inimile. Maica egumenă de aici nu întreabă multe, dar ascultă cu o tăcere care vindecă. Preotul nu judecă; el plânge împreună cu tine, apoi îți arată calea.
Sub acoperișul de șiță, Sfânta Teodora parcă își pleacă fruntea peste fiecare suflet care intră, ca o maică ce-și veghează copiii. Iar Sfântul Nifon, vechi ocrotitor al călătorilor și păstorilor duhovnicești, întinde binecuvântarea sa peste întreg ținutul, de la cetatea Basarabilor până la vârfurile înzăpezite ale Carpaților.
Când soarele apune peste pădurile din jur, când fumul subțire al tămâiei se ridică lin peste strană, iar cuvintele Vecerniei umplu văzduhul, se simte că aici Dumnezeu Se odihnește în pacea creaturilor Sale. Primăvara la schit nu e doar un anotimp, este o stare a inimii, un început de veșnicie trăită clipă de clipă.
Și cine-a simțit o dată această pace, nu o mai poate uita. Poate că se va întoarce în lume, dar o parte din el va rămâne aici, printre copacii pădurii, printre pietrele umede de rugăciune, printre brazii care în fiecare primăvară se pleacă puțin mai mult, ca în fața unei taine pe care singur schitul o știe.
Dar primăvara nu aduce doar înflorire și reînnoire; ea scoate la iveală și urmele adânci ale nevoinței. Așa cum rădăcinile ies din pământul dezghețat, tot așa și durerile omului, ascunse sub tăceri lungi, ies la lumină, căutând alinare. La Schitul Sfântul Nifon și Sfânta Teodora, nu există rănă care să nu-și găsească un balsam, pentru că aici toate sunt rostuite sub semnul blândeții lui Hristos: și florile, și pădurea, și inima omului.
Cărarea dintre chilii e strâmtă, iar pasul se face molcom, aproape liturgic. Nimeni nu aleargă, nimeni nu grăbește timpul. Chiar și pelerinii mai iuți din fire încetinesc, ca și cum ar simți că pământul însuși le cere să meargă cu băgare de seamă, ca pe o punte între lumea aceasta și cea ce va să fie.
În aceste locuri, duhovnicia nu este un meșteșug, ci o respirație firească. Aici nu se desparte viața de rugăciune, nici lucrul mâinilor de lucrarea inimii. Fiecare gest, îngrijirea florilor, spălatul vaselor, măturatul prin curte, devine rugăciune netâlcuită, curată, ca izvorul ce curge mai sus de biserică, în pădure. Cuvintele sunt puține, dar înțelesurile sunt adânci, ca într-o veche psaltire scrisă nu pe pergament, ci pe scoarța lumii.
Aici, nu se vine mulțime, nici nu se aide laudă. Aici există respect și iubire. Aici, doar se seamănă în tăcere, ca ploaia măruntă de mai, care cade peste ogorul sufletesc al fiecărui om. Unii vin și pleacă, alții rămân. Dar toți, chiar și fără să știe, primesc ceva: o pace, o lumină, un cuvânt, poate chiar o taină. Și se întorc în lume altfel, ca după o întâlnire cu ceva ce nu se poate spune, dar nici uita.
Când noaptea se așterne peste schit, iar clopotul cel mic, singurul, de altfel, bate pentru Vecernie, pare că și pădurile își pleacă frunza în rugăciune. Stelele se oglindesc în liniștea locului, ca într-o apă adâncă, iar din pridvoare se aud șoapte de psalmi, ca niște murmure de izvoare cerești.
Așa e primăvara la Schitul Sfântul Nifon și Sfânta Teodora: o adiere de Înviere, o chemare la tăcere curățitoare, o pregustare de rai trăită sub streașina Carpaților. Și cine-a trecut o dată pe aici cu inima deschisă, va purta mereu în sine această mireasmă a cerului coborât printre oameni.
