„Lăsați copiii să vină la Mine, căci a unora ca aceștia este Împărăția Cerurilor.” Nu e doar o chemare, ci o lacrimă de lumină căzută pe obrazul istoriei omenești. E glasul lui Hristos care străpunge veacurile, strigând blând peste gardurile mândriei și zidurile întărite ale rațiunii: lăsați curăția să se apropie, lăsați nevinovăția să urce muntele harului.
Copilul, acea ființă care crede fără să ceară dovezi, iubește fără să ceară răsplată, iartă fără să păstreze în suflet umbra greșelii. În ochii lui e oglinda cerului, încă neîntinată de praf și păcat. El nu întreabă de ce cade ploaia, ci se bucură că poate dansa în ea. Nu se teme de mâine, căci trăiește astăzi cu tot sufletul.
Hristos nu Se uită la vârsta trupului, ci la vârsta inimii. De aceea ne-a spus că a unora „ca aceștia” este Împărăția. A celor care nu s-au obosit să construiască întărite cetăți de suspiciune, a celor ce încă știu să se joace cu îngerii, a celor care se roagă printr-un zâmbet și cred într-un „Te iubesc” rostit de Dumnezeu.
Cine suntem noi, cei mari, să oprim drumul copiilor spre Lumină? De ce ridicăm ziduri din reguli și legi obositoare, din convenții și teamă? Poate pentru că am uitat cum e să fim copii. Poate că undeva, între griji și dezamăgiri, am pierdut harul dumnezeiesc.
Dar versetul rămâne, ca o fântână săpată în piatră veșnică: „Lăsați copiii să vină la Mine…” Nu pentru că El are nevoie de ei, ci pentru că noi avem nevoie să-i urmăm.
În lumea aceasta care îmbătrânește fără înțelepciune, copilul e profetul inocenței, iar glasul lui, dacă știi să-l asculți, spune tot ce trebuie să știi despre Dumnezeu: că este Iubire, Răbdare și Iertare.
Așadar, nu opri copilul să vină la Hristos. Fii tu acela care-l însoțește. Sau, dacă ai uitat calea, lasă-l pe el să te conducă. Căci poate el știe mai bine decât tine cum se intră în Împărăția Cerurilor, cu mâinile goale și inima curată.
Căci Împărăția nu se cucerește cu mintea ascuțită, nici cu inima împietrită, ci cu acea simplitate ce nu se rușinează de lacrimi și nu se teme să creadă. Copilul nu cere semne din cer, pentru că el vede semnele în toate: în roua dimineții, în foșnetul frunzelor, în zborul unei vrăbii.
Și poate că, în clipa când Hristos i-a luat în brațe pe acei copii din Evanghelie, lumea s-a oprit o secundă în loc și Cerul a recunoscut în îmbrățișarea aceea un ecou al veșniciei.
Noi, cei mari, ne grăbim să-i învățăm pe copii despre lume, dar uităm că ei au ceva să ne învețe despre Cer. Că dintr-un „Tatăl nostru” șoptit la culcare, se poate naște o trezire a sufletului; că dintr-un gest mic – o pâine împărțită, o lacrimă ștearsă – se țese o scară către Dumnezeu.
Și când Hristos ne spune „Lăsați-i să vină!”, nu vorbește doar despre copiii cu trupul, cu vârsta, ci și despre copiii din noi, acei prunci ai sufletului pe care i-am alungat din teamă, din rușine sau din prea multă logică.
Poate că mântuirea nu e altceva decât o întoarcere la copilărie, la acea lumină interioară care încă mai știe să spună „Cred!”, fără să ceară explicații, și „Iartă-mă!”, fără să se apere.
Căci Împărăția Cerurilor este acolo unde inima se face mică, pentru a-L putea cuprinde pe Cel Mare. Și sufletul se face copil, ca să poată fi primit în brațele Tatălui.
Așadar, dacă vrei să găsești drumul spre Împărăție, nu-l căuta mai întâi cu pașii, ci cu inima. Las-o să se curețe de zgomot, de mândrie, de judecată și să se întoarcă la taina copilăriei.
Fiindcă nu cei care au învățat toate tainele lumii vor intra cei dintâi în Rai, ci aceia care au păstrat în suflet o cămară curată, unde Dumnezeu să Se poată odihni.
„Lăsați copiii să vină la Mine!” este nu doar o chemare, ci și o poruncă blândă: lăsați lumina să pătrundă, lăsați iubirea să vă dezarmeze, lăsați-vă pe voi înșivă să deveniți din nou copii, ca să fiți cu adevărat fii ai Cerului.
