Trăim într-o vreme în care totul se cântărește cu măsura interesului. Nu se mai caută adevărul, ci avantajul. Nu se mai apără valorile, ci imaginea. Nu se mai ține cont de ce e drept, ci de ce e profitabil. Cuvintele mari au fost golite de sens, iar gesturile nobile au ajuns prilej de suspiciune.
Adevărul a fost lăsat în pridvor, îmbrăcat în zdrențe, ca un cerșetor stingher, în timp ce minciuna s-a așezat la loc de cinste, unsă cu parfumuri și aclamată ca o virtute. Trecem nepăsători pe lângă suferință, dar ne adunăm cu râvnă în jurul spectacolului.
În inima celor mai curate locuri s-a strecurat o umbră. Urâciunea pustiirii dă năvală nu doar peste ziduri, ci peste conștiințe. Intră cu obrăznicie în Sfânta Sfintelor, acolo unde ar trebui să se păstreze, neclintit, sufletul credinței, fiorul prezenței dumnezeiești. Și nu mai e cutremur sfânt, ci obișnuință. Nu mai e veghe, ci uitare.
Cei ce ar fi trebuit să fie lumină, s-au învelit în întunericul propriei comodități sau umblă după onoruri lumești. Cei care trebuiau să tămăduiască, vând acum ceea ce nu le aparține, harul, ca pe o marfă. Iar cei care încă mai strigă adevărul sunt socotiți nebuni sau tulburători de rânduială.
Și totuși, chiar și acum, în adâncul acestei rătăciri, Dumnezeu nu dormitează, cum cred unii. El așteaptă. În tăcere, cu durere, dar și cu nădejde. Așteaptă întoarcerea noastră. Așteaptă să se facă din nou liniște, ca inima omului să poată auzi iarăși glasul Său.
Pustiirea nu va birui.
Dar va fi vreme de cernere. Iar cei ce vor rămâne statornici, nu o vor face din interes, ci din dragoste. Din dragoste de adevăr. De frumos. De sfințenie.
