În tăcerea adâncă a sfintelor altare, acolo unde cerul coboară pe pământ și îngerii se pleacă întru cutremurare, strălucește o lumină care nu e din lumea aceasta: Sfânta și Dumnezeiasca Împărtășanie, Taina Tainelor, izvor de viață și de înviere.
În taina Sfintei Împărtășanii, cerul se pleacă spre pământ și pământul se înalță către cer. Într-un strop de vin prefăcut în Sângele lui Dumnezeu și într-o firimitură de pâine prefăcută în Trupul Lui, se ascunde nemărginirea iubirii divine, focul cel viu care nu arde, ci curățește și sfințește.
Acolo, în potirul vieții, stă ascunsă însăși nădejdea învierii. Cu fiecare împărtășire, sufletul se adapă din izvorul nesecat al harului, își spală rănile, se leapădă de greutatea lumii și prinde aripi nevăzute. Împărtășindu-se, omul nu mai este singur în lupta vieții: Dumnezeu Însuși locuiește în el, ca într-un lăcaș ales și sfințit prin lacrimi, credință și har.
Sfânta Împărtășanie este pragul unde timpul se frânge și veșnicia începe să pâlpâie în adâncul inimii. Este mângâiere pentru cei întristați, întărire pentru cei slăbiți, lumină pentru cei rătăciți. În ea, iubirea dumnezeiască nu se oferă în cuvinte, ci Se dăruiește pe Sine, deplin și neîmpuținat.
Fără această hrană cerească, sufletul slăbește, asemenea unei făclii fără untdelemn. Cu ea, însă, inima se face altar viu, unde Hristos aduce pacea Sa, acea pace „care covârșește toată mintea” (Filipeni 4, 7).
Taină a unității și a dragostei, Împărtășania îi adună pe cei risipiți de păcat într-o singură îmbrățișare a harului. Aici, fiecare credincios se regăsește frate cu altul și toți, împreună, copii ai Aceluiași Părinte ceresc.
Astfel, Sfânta Împărtășanie nu este doar un dar, ci chemarea neîncetată a lui Dumnezeu către om, glasul iubirii care șoptește fiecărui suflet: „Vino, și Eu voi fi cu tine, și tu vei fi al Meu în veci.”
Rară sau deasă să fie Împărtășirea? Nu contează prea mult și depinde de fiecare… Împărtășirea trebuie să ne fie continuă. Asadar, nu rar, nu des, ci continuu, auzim șoapta dumnezeiască: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu… Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu” (Matei 26, 26-28). Cu aceste cuvinte, Hristos nu doar a încheiat o Cină, ci a deschis o veșnicie. El S-a dat pe Sine nu în chip simbolic, ci „cu adevărat”, după cuvântul dogmei și după conștiința Bisericii, în fiecare Liturghie, în fiecare Sfânt Potir, în fiecare inimă pregătită cu frică, cu credință și cu dragoste.
Căci „Trupul Tău cel Sfânt, Doamne, să-mi fie spre viață veșnică și Sângele Tău cel scump spre iertarea păcatelor” – așa rostim în rugăciunile dinaintea Împărtășaniei, știind că ne apropiem nu de o simplă rânduială, ci de Însuși Dumnezeu, Care Se lasă mâncat, fără să Se sfârșească, și Se dăruiește deplin, fără să Se împuțineze.
Taina aceasta ne unește cu Hristos nu doar în duh, ci în ființă. Este Euharistia, mulțumirea, dar și unirea mistagogică a Mirelui cu Biserica Sa, o căsătorie tainică în care omul se împărtășește cu viața Celui fără de moarte.
Aici nu e vorbă doar de hrană sufletească, ci de o ardere curățitoare. „Foc este și arde pe cei nevrednici”, cântă Biserica, nu ca să ne sperie, ci ca să ne îndemne la spovedanie, la lacrimă, la cutremur. Căci cine se apropie de acest Potir fără zdrobirea inimii, acela mănâncă osândă.
Dar cel ce vine cu inima frântă și smerită, acela se face locaș al lui Dumnezeu. „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el” (Ioan 6, 56). Ce poate fi mai înalt? Ce poate fi mai înfricoșător și mai dulce decât să porți în tine pe Hristos întreg?
Euharistia nu este doar comuniune, ci și începutul învierii. „Cel ce mănâncă Trupul Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54). În fiecare împărtășanie săvârșită cu vrednicie, deja începem să gustăm din Paștile cel veșnic, din masa Împărăției, din bucuria nestricăcioasă.
Așadar, nu este nimic mai sfânt, nimic mai prețios, nimic mai cutremurător decât acest dar, pe care nici îngerii nu-l primesc așa cum îl primim noi.
Să ne apropiem, având conștiința sfințeniei acestui dar, să ne curățim cu lacrimi, să ne luminăm cu spovedanie, să ne îmbrăcăm în zdrențele pocăinței și să ne lăsăm adumbriți de veșmântul harului.Căci în Potir nu e doar vin și pâine. Este Dumnezeu.
