Taina Luminii și Învierii
Pe 19 spre 20 aprilie 2025, când se lasă noaptea adâncă peste satul Oiești, la poalele Carpaților argeșeni, iar sus, pe deal, la o palmă de loc de Transfăgărășanul ce urcă spre pădure și stâncile abrupte, clopotele adastă o clipă, în așteptarea Sfintei Lumini, iar bisericuța schitului se învelește în tăcere solemnă. E o liniște care nu apasă, ci sfințește, o pace care curge ca un izvor nevăzut prin inimi și prin natura primăvăratică.
Departe de vâltoarea lumii și de iureșul orașelor, acolo unde drumurile se împletesc cu potecile de pădure, se află acest schit închinat Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului și Sfintei Teodora de la Sihla, ctitorie a Înaltpreasfințitului Părinte Calinic Argeșeanul, parcă ascuns de timp și păzit de copacii bătrâni. Aici, Noaptea de Înviere nu începe cu goană sau mulțime, ci cu o pace care pare să coboare direct din cer.
Credincioșii se adună, purtând în mâini lumânări, care vor arde ca niște stele pământești. Se apropie unii de alții fără zgomot, privirile lor coboară smerite, iar în aer plutește o emoție aproape materială – o fâlfâire de aripi de îngeri, o rugă mută rostită în cor.
Pământul e umed de rouă, iar vântul adie ușor printre brazi, purtând cu sine miros de rășină și liniște. Cerul e clar, presărat cu stele palide, ca niște ochi veghind lumea de sus. Tăcerea e deplină, dar nu e o tăcere oarecare. E o așteptare sacră, o respirație tainică a firii, care parcă își pleacă și ea genunchii.
În mica bisericuță nu demult sfințită, luminată slab de candela altarului, maica egumenă pregătește cele trebuincioase slujbei. Rasa mohorâtă se unduiește sub lumina roșiatică a fitilului, iar ochii privesc spre cerul boltit al naosului, pictat în cel mai pur stil bizantin și cu dragoste adâncă de zugravi de prin părțile locului. Din sat, oameni evlavioși se adună unul câte unul, în tăcere, purtând în mâini făclii stinse, ca niște rugăciuni neîncepute. În curtea schitului, câțiva săteni urcați din vale stau cuminți, cu fețele luminate de emoție. Nu sunt mulți – poate douăzeci, poate treizeci – dar fiecare poartă în suflet povara unui an întreg de dor, necazuri și nădejde. Pentru ei, această noapte e puntea dintre viață și mântuire.
La miezul nopții, ușa altarului se deschide ușor, iar părinții ies cu lumânarea aprinsă. Nu spun cuvinte bogate, ci doar: „Veniți de luați lumină!…” Vocea lor se topește în aerul rece, dar cuvintele umplu pădurea. Preoții și credincioșii ies, deopotrivă, cu lumina în mâini, învăluiți într-o străfulgerare caldă, cu miros de ceară curată. Flacăra se aprinde din lumânare spre lumânare, din suflet în suflet, din tăcere în cântare. Întunericul fuge și lumina, născută dintr-o singură flacără, îmbracă mulțimea ca o mantie a speranței. Lumina se răspândește încet, aprinzând fețele, apoi candelele, apoi tot dealul, ca o flacără vie ce urcă spre cer. Clopotul este secondat de o toacă, iar acesta se aude rar și grav, ca o bătaie de inimă a colțului de rai de la schit.
„Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând…” Cântarea începe încet, în șoaptă, dar prinde putere, ca un vânt cald de primăvară. Se înalță printre frunzișuri, se lovește de trunchiuri și se răspândește, de parcă pădurea însăși cântă cu cei adunați, iar în lumina făcliilor, chipurile acestora devin icoane vii. Un prunc doarme la pieptul mamei, un bătrân plânge în tăcere, iar ceilalți par să plutească printre două lumi: una pământească, alta cerească.
În dangăt de clopot și strigătul biruitor „Hristos a înviat din morți!”, cerul pare că se deschide. Fiecare suflet tresaltă, iar lacrimile care se preling nu sunt de tristețe, ci de bucurie, de curățare, de recunoștință tăcută pentru o dragoste ce a învins moartea.
Slujba ce are loc dinaintea bisericii pare a fi o unduire de lumină vie și vocile credincioșilor se sincronizează cu inimile. Cuvintele pascale răsună pe buze ca o rugăciune de foc, iar, mai apoi, în biserică, Liturghia din Noaptea Sfântă a Învierii se ridică spre bolta cerească, printre miresme de tămâie și cântări îngerești. Fiecare ectenie, fiecare cântare este o scară spre Dumnezeu. Fumul tămâiei se toarce în fuioare alb-argintii, iar la proscomidie, părintele este cuprins de un cutremur sfânt.
Când se citește Evanghelia și se rostesc cuvintele Învierii, întreaga lume pare să se oprească pentru o clipă. Pădurile nu mai foșnesc, nici greierii nu mai cântă. Doar tăcerea, tăcerea cea sfântă, acoperă totul cu un văl de lumină interioară. Apoi, bucuria se revarsă din nou în cântările care se repetă ca un refren, se preiau și contopesc laolaltă zecile de glasuri și de inimi.
Totul devine de necuprins, sacru, nemărginit. Noaptea de Paști nu e doar o noapte, ci o trecere: din moarte în viață, din durere în nădejde, din întuneric în lumină. Este noaptea în care lumea întreagă renaște, tainic, din bucuria, lacrimile și rugăciunile celor care cred.
La final, mulți se cuminecă și fiecare primește anafură și agheasmă, câte o bucată de pască și un ou roșu. Chipurile sunt mângâiate de un zâmbet blând. Nimeni nu se grăbește să plece. Credincioșii rămân acolo, în pridvor, privind spre răsărit, unde soarele încă nu s-a ivit, dar unde lumina deja a sosit, nu de la răsărit, ci din Mormântul gol.
