În fiecare duminică dimineața și mai ales de Paști, se văd pași mici însoțiți de pași mari, urcând cu grijă treptele unei biserici. Copiii, îmbrăcați cu haine curate și inimi și mai curate, sunt purtați de mâinile părinților spre un loc unde cerul coboară, pentru o vreme, pe pământ.
Nu înțeleg totul încă, dar simt, în tăcerea icoanelor, în lumina caldă a lumânărilor, în fumul liniștitor al tămâiei, că aici este un altfel de timp. Un timp care curge mai încet, mai adânc, mai aproape de suflet. Privesc, ascultă, se miră. Preotul le vorbește despre Hristos cu blândețea cu care un părinte își veghează copilul adormit. Nu le cere să creadă totul pe loc, ci să înceapă să caute. Cu ochi mari și inimă deschisă.
La cateheză, copiii învață rostul rugăciunii și frumusețea iertării, ca și cum cineva le-ar așeza în suflet litere de lumină. Povestirile despre sfinți și parabolele Evangheliei nu sunt doar cuvinte, ci începuturi de drum, semințe tăcute care vor încolți cândva, în zile grele sau în clipe de bucurie.
Ei nu știu încă, dar în fiecare clipă petrecută în biserică li se clădește o temelie nevăzută. O adâncime de sens care îi va ține în picioare atunci când lumea va încerca să-i frângă.
Și poate, într-o zi, când vor merge singuri pe drumul vieții, nu-și vor aminti toate răspunsurile, dar vor ști sigur încotro să se întoarcă. Acolo unde au fost duși de mici, de mână, spre lumină.
