Când părintele rostește, cu glas duios și sigur: „Veniți de luați lumină!…”, lumea se oprește o clipă din rotația ei. Timpul nu mai curge înainte, ci se revarsă înăuntru, în pieptul fiecărui credincios, în fiecare pleoapă închisă cu smerenie, în fiecare lacrimă ce cade fără a fi știută.
Făcliile se aprind cu sfială, candelele se apropie una de alta, ca niște prunci ce se țin de mână. Flacăra sfântă trece de la un fitil la altul, dar nu e o simplă ardere. Este o taină vie, o respirație divină coborâtă pe pământ. E ca o șoaptă pe care Dumnezeu o rostește, iar oamenii o primesc nu în urechi, ci în inimă.
Și-n clipa în care lumânarea fiecăruia se luminează, nu doar ceara se aprinde, ci și sufletul său. Într-o secundă nevăzută, dar veșnică, ceva se rupe din întuneric și se naște în lumină. Nu ai cuvinte să spui ce simți, dar știi că ai fost atins de har.
Privirea îți cade asupra flăcării, iar ochii ți se umplu de o liniște care nu vine din lumea aceasta. Vezi cum lumânarea arde, mică, dar neînvinsă, și te gândești la toate cele ce au trecut: greutăți, răni, dureri, care, dintr-o dată, parcă, sunt mai ușoare. Pentru că acum porți în mână o lumină care nu judecă, nu cere, nu rănește, ci doar dăruiește speranță, viață, un nou început.
Unii plâng de bucurie în tăcere, cu lumina tremurând între degete. Alții își strâng copiii la piept, șoptindu-le: „Hristos a înviat!” – și în acel „Adevărat a înviat!” se aprinde o iubire ce nu moare. Nu e o simplă flacără, ci o mărturisire. O pecete pe suflet. O făgăduință că moartea nu mai are ultimul cuvânt.
Și flacăra merge mai departe, se duce din om în om, din inimă în inimă, ca o apă vie care nu se stinge, ci se înmulțește. Este darul cel mai pur. Și de aceea, când o primești, simți că ai primit nu doar lumină, ci și iertare, binecuvântare și mântuire.
În noaptea Învierii, Sfânta Lumină nu doar se dă. Ea se primește. Cu sufletul plecat, cu ochii plini și cu inima deschisă.
